
Apariția dentiției temporare se face pe o perioadă de timp caracteristică, și anume de la 6 luni și până la 2 ani și jumătate.
În general, dinții mandibulari erup înaintea celor maxilari. Ordinea statistică este urmatoarea: IC (incisiv central) -> IL (incisiv lateral) -> M1 (molar1) -> C (canin) -> M2 (molar2).
În mod ideal, se poate spune că la fiecare 6 luni erupe o nouă grupă dentară.
Sunt descrise variații patologice ale erupției dinților temporari, și anume întârzieri mari cauzate de rahitism, sifilis congenital, rubeolă prenatală, anomalii cromozomiale (sindromul Down) sau accelerări temporare ale grupelor în curs de erupție, cauzate de febrele eruptive.
Între erupția ultimului dinte de lapte și erupția primului dinte definitiv este o pauză de 4-5 ani.
În general, dinții mandibulari erup înaintea celor maxilari, atât la dentiția temporară, cât și la cea definitivă.
Ordinea cea mai probabila de erupție a dinților definitivi este următoarea: M1 (molar1) -> IC (incisiv central) -> IL (incisiv lateral) -> PM1 (premolar1) -> C (canin) -> PM2 (premolar2) -> M2 (molar2) -> M3 (molar3 = “molar de minte”).
În mod ideal, se poate spune că la fiecare 12 luni erupe o nouă grupă dentară.
Sunt descrise variații patologice ale erupției dinților definitivi, dependente de factori generali și de factori locali. Astfel, hiposecrețiile hipofizare și tiroidiene, bolile genetice (sindromul Down și sindromul Turner), rahitismul, întârzie erupția dentară; în schimb, o hipersecretie endocrină accelerează ritmul și viteza de eruptie. Ca factori locali ce stimulează erupția dinților definitivi, putem enumera gangrena complicată a dinților temporari, urmată de pierderea precoce a acestora, angioamele feței, în timp ce obstacole locale pot întârzia erupția unor dinți permanenți.